În Europa se cultivă peste 50% grâu, 18% porumb, 16% orz urmate de alte cereale, iar România a devenit principalul exportator de cereale din statele membre ale Uniunii Europene. În primele 11 săptămâni ale sezonului 2019/2020, România a exportat 1,72 milioane de tone de grâu, sau 33,6 la sută din totalul exporturilor din UE, urmată de Franța (1,26 milioane de tone, 24,6 la sută din exportul UE) , conform Observatorului pieței culturilor din UE. Am devenit cel mai mare producător de semințe de porumb și floarea-soarelui din UE, cu o producție totală de aproape 19 milioane de tone de porumb și 3,35 milioane de tone de semințe de floarea-soarelui.

Datorită producției mai mari, exportul de cereale din România a crescut anul trecut cu 1 milion de tone până la 12 milioane de tone, un nivel record, iar valoarea exporturilor de cereale a fost de 2,2 miliarde EUR.

Ținând cont de uriașul potențial pe care-l avem, credem că este loc de optimizare și de creștere a productivității suprafețelor arabile din România. Astfel, ne-am gândit să abordăm și subiectul rotației culturilor, care merită analizat în timp, de la începuturile acestui fenomen.

Istoricul privind rotațiile culturilor încep din perioada revoluției verde (anii 1950) până în prezent și include toate cele 27 de state membre actuale ale UE, chiar dacă acestea nu făceau parte din UE în perioada descrisă. 

ANTICHITATEA ȘI PRIMELE ROTAȚII

Practica rotației culturilor, adică creșterea unui șir de specii de plante pe un teren dat, a fost dezvoltat din timpurile preistorice. Observații privind pierderea fertilității solului, din cauza cultivării continue i-a determinat pe fermieri să dezvolte metode pentru a menține randamentul terenurilor lor. Autori greci și romani din antichitate menționează deja un efect de scădere a randamentului ca rezultat al cultivării de cereale pe același câmp an după an, precum și un efect benefic al leguminoaselor asupra performanța culturilor care au fost cultivate pe același câmp după recoltarea leguminoaselor.

Sistemul două câmpuri folosit în lumea antică greacă a constituit baza pentru rotațiile culturilor pentru următoarele secole care au urmat: terenul plantat și cel negru se alternau pe același câmp, jumătate din suprafața disponibilă fiind plantată în primăvara sau toamna fiecărui an, în timp ce cealaltă jumătate era lăsată să se „odihnească”.

Comparativ cu sistemul de rotație cu două câmpuri practicat în antichitate, agronomii romani au dezvoltat un sistem de rotație cu trei câmpuri, care a fost aplicat în principal în perioada medievală din Europa. Acest tip de rotație consta în general dintr-un sistem în trei etape: o primă secvență de secară sau grâu de iarnă, urmat de ovăz de primăvară sau de orz, și pământ negru în timpul celei de-a treia etape. Trei câmpuri au fost rotite în acest mod, astfel încât, la fiecare trei ani, un câmp a fost lăsat neplantat.

La începutul secolului al XVI- lea, fermierii olandezi din regiunea Waasland au dezvoltat o recoltă de patru ani rotație. Elementul inovator al acestei scheme a fost înlocuirea perioadei de reziduu cu cea de pășune artificială de leguminoase precum trifoiul roșu pe soluri acide și sainfoin pe soluri calcaroase sau veșcă. Uneori câmpul era semănat cu secară ( Lolium perenne ) sau un amestec de leguminoase și iarbă.Această modificare a permis utilizarea tuturor domeniilor pe tot parcursul anului și producerea materiei hrănitoare chiar și pe câmpul de odihnă. O astfel de rotație a permis astfel evitarea necultivării solului la fiecare trei ani, prevenind eroziunea acestuia.

Dezvoltarea rotației Norfolk cu patru câmpuri a adus perioada agronomică și modele de rotație solidă din punct de vedere economic bazate pe studiile lui Arthur Young (1741-1820 )experimente (Tóth, 2006). Sistemul a devenit destul de comun în fermele noi prin anii 1800, devenind practic practic un standard în majoritatea fermelor britanice pentru cea mai bună parte din următoarele secole, fiind ulterior extins în restul continentului. Această rotație este încă menționată drept una dintre cele mai importante pietre de temelie ale revoluției agricole din nord-vestul Europei, secolul al 18lea.       

REVOLUȚIA VERDE (1950 - 1970)

Termenul „revoluție verde” se referă la o perioadă a secolului al XX- lea între 1944 și 1970 când răspândirea îmbunătățirilor științifice dezvoltate între cele două războaie mondiale, au permis un progres semnificativ al tehnologiilor agricole. Revoluția verde a fost o schimbare a metodelor agricole către o abordare mai științifică, care era de așteptat să crească productivitatea culturilor de cereale. Se crede că a contribuit la evitarea foametei catastrofale care ar fi putut sa aibă loc din cauza creșterii demografice fără precedent care a avut loc după 1950. Această perioadă a afectat în mod semnificativ abordarea fermierilor, în ceea ce privește importanța acordată multor aspecte de productivitate a culturilor, inclusiv rotația lor.

La începutul anilor 1900, cercetătorii au descoperit că leguminoasele pot fixa azotul din atmosferă. Deoarece azotul a fost principalul nutrient limitativ pentru majoritatea culturilor, acest lucru a condus la utilizarea incontestabilă a leguminoaselor, cum ar fi trifoiul, în fiecare tip de sistem de rotație în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial.

Zonele irigate au crescut în ultimii 15-20 de ani în statele membre ale UE, în special în Europa de Sud. În 2005, statele din sud au avut cea mai mare zonă cu echipamente de irigare, astfel Italia (3,97 milioane de hectare), Spania (3,77 milioane de hectare), Franța(2,71 milioane hectare), Grecia (1,59 milioane hectare), România (0,81 milioane hectare) și Portugalia (0,62 milioane de hectare). Aceste șase țări au contribuit cu aproape 84% din total suprafață irigată în UE-27 în 2005 (SEE, 2009). Țările din sudul Europei reprezintă 74% din suprafața totală irigată din Europa, care se așteaptă să crească în continuare. 

SFATURI DE FINAL

Mazărea de rotație urmată de grâu este una dintre cele mai practicate rotații din Ungaria (Birkas,2009). În unele zone ale Italiei (nordul Italiei pe partea de sud a râului Po; Marche,Toscana, Lazio) o rotație este lucernă - lucernă - lucernă - grâu - grâu. Acolo unde este disponibilă apă pentru irigații (de exemplu, provincia Mantova din Lombardia), rotația devine lucernă - lucernă - lucernă - porumb - grâu. Prezența lucernei în agricultura arabilă se justifică prin faptul că lucerna este vândută în afara fermei ca fân deshidratat. În Franța, pe câmpurile irigate se practică în general o rotație de trei ani, cu porumb sau orz introdus în rotație după grâu. Leguminoasele din Europa de Sud (Italia și Spania) sunt soia, fasolea sau lucerna, datorită preferinței acestor plante pentru climă mai caldă. În Franța și Ungaria, cultura leguminoaselor care preced grâul este în general mazăre. În Italia, cel mai mare producător de grâu dur din Europa, cerealele care apar cel mai des în rotații este grâul dur. Mai mult, grâul dur este, de asemenea, cultivat în mono-sisteme de cultură (de exemplu, în Sicilia) sau rotite cu culturi horticole (roșii, vinete, anghinare,broccoli etc.) în Puglia (Italia) și în unele zone de câmpie din Calabria (Italia).

Floarea-soarelui poate fi reîntoarsă pe acelaşi câmp în asolament nu mai devreme de 6-7 ani, dar se recomandă, în general la fiecare 9 ani sau chiar mai rar, altfel crescând riscul atacului cu un buchet întreg de boli specifice provocate de fungi, bacterii şi viruşi. Din aceleaşi motive intervalul de timp dintre semănăturile de floarea-soarelui şi alte culturi tehnice (soia, rapiţa etc.) nu trebuie să fie mai mic de 4-5 ani.

Nu se admite cultivarea doi ani consecutivi pe acelaşi câmp a culturilor cu sistem radicular adânc cum sunt sfecla de zahăr şi floarea-soarelui. 

Extrem de important  în rotaţia culturilor sunt culturile leguminoase anuale şi perene, recomandat fiind amestecul de culturi leguminoase şi graminee la masă verde. Ponderea lor în structura culturilor cultivate trebuie să fie de 1/5-1/3 din numărul total de câmpuri. Leguminoasele anuale au un rol important în ameliorarea terenurilor deoarece îmbogățesc solul în azot fixat biologic (datorită simbiozelor de azot pe care le formează). Acestea eliberează terenul devreme , putând fi pregatit din timp pentru semănăturile de toamnă. Din grupa leguminoaselor anuale fac parte: mazarea, fasolea, soia, lintea, nautul, lupinul, bobul, mazarichea, latirul și fasolita.

Leguminoasele se cultiva după cereale paioase și după prășitoare. Sunt foarte bune premergătoare pentru cereale paioase de toamnă și mai ales pentru grâu. Reduc rezerva de agenți dăunători și favorizează dezvoltarea în culturile ulterioare a unor plante viguroase, cu un sistem propriu de apărare împotriva atacului de boli și dăunători bine dezvoltat.

Plantele tehnice se cultiva după cereale paioase si plante prasitoare și sunt bune premergătoare pentru culturi de primavara. Unele plante tehnice, precum rapița sau muștarul, reduc populatia de agenți dăunători (microorganisme fitopatogene din sol, insecte dăunătoare) datorită glucozinolaților produși în cantitate mare. Totuși, aceste plante au și un efect dăunător asupra materiei organice din sol, având o translocare redusă a carbonului fotosintetizat în exsudate radiculare (inclusiv datorită faptului ca nu formează simbioze cu ciupercile producătoare de micorize).

Leguminoasele perene precum lucerna, trifoiul, spaceta și ghizdeiul se cultiva după prasitoare și cereale paioase. Au un rol important în ameliorarea terenurilor deoarece îmbogățesc solul în azot fixat biologic (datorită simbiozelor fixatoare de azot pe care le formează). Cand se cultiva în amestec cu graminee perene (borceaguri) au un rol benefic și asupra materiei organice formată din exsudatele radiculare ale plantelor active fotosintetic.

Subiectul rotațiilor culturilor este unul extrem de complex și diferențiat în funcție de zonă, climă, înclinarea pantelor terenurilor și mulți alți factori care pot să reiasă din analiza solului. Vom reveni cu un articol dedicat unor tehnici de analiză și diagnostic al solurilor.